Sportul de performanță este o afacere ca oricare alta.
Podiumul nu înseamnă longevitate.
Va trebui să treacă mult timp până când vom înțelege, cu adevărat, ce înseamnă sănătatea, și atunci va fi târziu. Dar, cine știe, poate generațiile următoare se vor pregăti mai bine, dacă vor fi educate în acest sens.
Suntem educați să admirăm vârful. Recordul. Medalia. Locul 1.
Ne uităm la Olympic Games și credem că acolo este esența sănătății.
Vedem trofee de la Wimbledon Championships sau Tour de France și asociem automat performanța cu starea biologică ideală.
Dar sportul de performanță nu a fost niciodată creat pentru sănătate.
A fost creat pentru rezultat. Pentru top. Pentru podium.
În logica performanței, locul 100 mondial nu contează. Oricât ar munci. Oricâte sacrificii ar face. Oricâte resurse ar consuma. De ce?
Contează doar vârful, iar vârful aduce marketing:
Suplimente. Echipamente. Branduri. Promisiuni. Imaginea corpului tânăr, exploziv, invincibil.
Dar între timp a apărut o observație:
foștii mari performeri, ajunși la 60–70 de ani, dacă ajung, nu arată deloc ca niște simboluri ale sănătății durabile.
Unii sunt uzați articular, alții metabolic dezechilibrați, unii cu intervenții chirurgicale repetate.
Unii cu un sistem cardiovascular suprasolicitat ani la rând.
Aici apare o întrebare incomodă:
Dacă sportul de performanța nu garantează sănătatea la 70 de ani, atunci ce garantează?
Sănătatea înseamnă sustenabilitate biologică pe termen lung, iar asta presupune din start absența uzurii cumulate.
Într-o viitoare postare voi veni cu concluziile mele personale.
Despre diferența dintre performanță și capacitate biologică sustenabilă.
Despre ce înseamnă cu adevărat un corp solid la 60, 70 sau 80 de ani.