Viața.
Așa cum este. Așa cum o credem. Așa cum o trăim.
Înainte să vorbim despre viață „așa cum o simțim noi”, cred că este corect să vedem cum a fost ea definită de cei care au gândit-o, nu de cei care au vândut-o.
Acum peste două mii de ani, Aristotel spunea simplu și brutal:
„Viața este ceea ce se manifestă prin nutriție, creștere și degradare.”
Atât.
Fără metafore, fără promisiuni, fără iluzii.
Mai târziu, știința modernă, prin vocea NASA, vine și ne spune, la fel de sec: Viața este un sistem chimic autosustenabil, capabil de evoluție.
Observați ceva comun?
Nici Aristotel, nici știința modernă nu pomenesc nimic despre fericire, confort, vacanțe sau stare de bine.
Viața, în accepțiunea lor, este proces, nu emoție, este funcție, nu percepție.
Și acum… să coborâm cu picioarele pe pământ.
Pentru majoritatea oamenilor, needucați biologic și fiziologic, viața nu înseamnă deloc ce a spus Aristotel sau ce spune NASA.
Viața, în accepțiunea socială actuală, înseamnă bani, proprietăți, mașini, vacanțe, poze frumoase, statut, validare.
Cu cât ai mai mult, cu atât „trăiești mai bine”.
Cel puțin așa pare.
Dar…Corpul?
Ha, ha! Un detaliu.
Corpul e un… ambalaj.
Ceva care trebuie să „țină” până la pensie, și, ideal, să nu deranjeze prea tare.
Aici apare ruptura de realitate.
Pentru că această definiție socială a vieții ignoră exact instrumentul prin care viața se întâmplă:
Corpul.
Organismul – singura „proprietate” care trebuie să funcționeze zilnic, zeci de ani –
este lăsat pe pilot automat.
Dacă se degradează, există spitale, dacă doare, există pastile, dacă nu mai face față, există scuze.
Această filozofie a vieții „pline” funcționează perfect până când corpul începe să ceară socoteală.
După jumătatea vieții, banii nu mai pot cumpăra forță, proprietățile nu te ajută să urci scările,
vacanțele nu-ți cresc masa musculară.
Statutul nu-ți stabilizează articulațiile.
Atunci, viața – așa cum ai definit-o – începe să se micșoreze.
Vorbesc din observație, pentru că, la final, indiferent ce ai acumulat, rămâi singur cu corpul tău.
Și abia atunci înțelegi că viața nu era despre ce ai adunat, ci despre ce poate face organismul tău cu tot ce ai adunat.
Aristotel a spus-o acum două milenii. Biologia o confirmă zilnic.
Aceasta este percepția socială a vieții.